„A fost odată, demult, tare demult, pe când vulturii vegheau văzduhul din înălţimi, iar zimbrii împrăştiau diamante pe nări, când ciripitul păsărilor şi murmurul izvoarelor înfloreau de cântec, la poalele muntelui Rarău şi ale Pietrelor Doamnei, de unde răsare ca argintul viu Izvorul Alb, a fost un iaz mare şi adânc. Apa nu se putea scurge, căci stâncile, numite Pietrele Buhii, erau împreunate pe atunci, iar în acel iaz sălăşluia un balaur …”
